Monday, April 20, 2009

ID

Gratar






Saturday, January 24, 2009

Revenire


Saturday, January 3, 2009

Calypso privea cocioaba ce fusese asezata acum mai bine de 70 de ani in varful dealului de la marginea satului. Vantul facea ca bucatile subrezite de lemn ce alcatuiau acoperisul sa scartaie si sa trozneasca inspaimantator. Ii era mila de sufletul dinauntru care, simtea el, e speriat acum de furtuna de afara. Era in firea lui de inger sa simta compasiune pentru cei marunti. De la inaltimea lui pareau microscopici, dar in ochii lui straluceau la fel ca orice stea giganta. Asa ca, la fel ca in fiecare an, isi ridica mainile spre cer si facu in asa fel incat din ele sa curga spre pamant bucati minuscule de gheata : prima ninsoare. In acelasi timp privi cu un zambet blajin cum vantul se img_9150potoleste iar din casa incep sa se auda zgomote noi. Un ibric este pus pe focul din semineu, scaunul este impins mai aproape de flacara iar pipa incepe sa scoata fum. Lasa ninsoarea in seama unui nor din apropierea locului unde statuse pana acum si cobori pe pamant sa vada mai de aproape ce se petrece in cocioaba. Se aseza in dreptul uneia din ferestre si privi inauntru.

In micuta incapere auriul domnea. De la flacara semineului, din ce in ce mai bogata in scantei, la cea a opaitului de deasupra capului batranului, toate incalzeau prin colorit atmosfera. Stapanul casei era complet aplecat peste masa, facand ceva ce, din cauza unghiul in care statea Calyspo, ramanea un secret. Calypso ghicea in sinea sa despre ce e vorba. Era un lucru pe care il astepta cu nerabdare in fiecare seara. Abia cand ibricul de pe foc incepu sa tiuie putu sa vada despre ce era vorba iar asteptarile sa ii fie confirmate. Lent batranul se ridica de pe scaun, in picioare fiind puse o pana intr-o calimara de pe masa, mai privi timp de cateva secunde cele ce le asternuse pe o hartie si abia apoi se indrepta spre sursa zgomotului. Lua ibricul si turna apa fiarta intr-o cana de proportiile unui mic castron. Peste apa presara cateva frunze pe care le lua dintr-un borcan cu o eticheta verde pe el. Acoperi cana cu o farfurie si se aseza pe scaunul de langa semineu. In momentul acesta de tacere Calypso patrunse in camera. Prezenta lui era insesizabila. Aduse cu el doar un pic mai multa lumina. Batranul nu observa iar cateva clipe mai tarziu se ridica sa isi ia cana cu ceai si sa se astearna la locul de dinainte, biroul. In momentul acesta exact in spatele lui statea Calypso, tacut, sorband cu ochii fiecare cuvant de pe hartie.

” Asa cum am spus in trecut, voua, celor multi, celor puternici, celor ce imi lumineaza calea, nu am cum sa va las decat sufletul meu imprastiat in aceste cuvinte scrijelite pe foi. Nimic nu cantareste in fata ochilor mei impaienjeniti de oboseala anilor ce-i duc in carca mai mult decat viata mea transpusa in vorbe…”

Din cand in cand, batranul mai sorbea putin din ceai lasandu-i lui Calypso ocazia de a mai citi cate un rand. Cu fiecare nou cuvant fata ingerului se intuneca mai mult, intunecand in acelasi timp si incaperea. Stia ca va veni momentul acesta, dar in sinea sa il amanase expulzandu-l din ganduri de cate ori isi facea aparitia. Il privea pe batran ca pe tovarasul lui. Ii era fiinta cea mai apropiata pe pamant. Il stia de ani buni si ii cunostea toate tabieturile. Desi ii anticipa aproape fiecare miscare mereu ramanea surprins de puterea acestuia de a rupe bucati din sufletul sau si de a le imprastia sub forma de cuvinte. Actiunea in sine ii era straina lui Calypso. Il marginaliza prin exclusivitatea ei, dar, in acelasi timp, il fascina. Petrecea majoritatea timpului pandind viata batranului, neglijand lumea de deasupra. Din aceasta cauza ramasese un singuratic printre ai lui. Era cel ce ii iubeste pe micutii pamanteni.

Aceste ultime randuri il speriara pe Calypso. In suflet ii inserara o panica ce trimitea mici traznete inspre toate colturile fiintei sale, traznete ce-l paralizau complet. De ce batranul vorbeste de sfarsit ? Cui i se adreseaza ? De ce acum ? Povestea nu s-a terminat… Gandurile acestea se miscau haotic in mintea sa si il daramau.

La un moment dat capul batranului aluneca incet si se aseza pe bratele sprijinite de masa. Adormise. Acum Calypso nu mai putea vedea deloc sfarsitul povestirii. Sau, cel putin, spera el ca nu e vorba de vreun sfarsit. Povestea batranului il purtase aproape pe intreg pamantul si prin ea cunoscuse o gramada de prieteni. Nascuse in el samanta imaginatiei si datorita acestei minuni il respecta atat de mult pe batran. Si, ca orice placere, provocase dependenta. Iar acum trebuia sa stie ce se va intampla in continuare asa ca nu se putu abtine sa nu sufle usor inspre pana din pumnul moale al batranului. Aceasta flutura putin, apoi se desprinse plutind ametita pe aer. Coti de cateva ori in aer si apoi porni un picaj ce tintea fata batranului. La atingere ii gadila usor tampla indeajuns incat sa-l faca sa deschida tresarind ochii. Pana isi continua zborul indreptandu-se spre foc. Batranu sesiza pericolul si se ridica rapid incercand stangaci sa o prinda. Ingerul se sperie si el si incerca acelasi lucru, ajungand insa primul. Prinse intre degetele-i aurii pana si o privi timp de cateva secunde. Era neagra iar varful ii era sangeriu. Apartinuse odata unui corb. Acum insa arata jalnic, avea prea multe insulite unde pierduse peri. Observa prea tarziu ca batranul se holba la pana suspendata in aer si sufla din nou inspre ea trimitandu-o direct spre palma fragila ce o astepta. Batranul se intinse si mai mult ca sa o prinda, dar se dezechilibra cazand violent pe podea. Calypso scoase un urlet infiorator la vederea batranului ce nu se mai misca. Isi puse mainile in cap, privi disperat in jurul sau, suiera, icni, batu din picior, dar nimic nu se intampla. La picioarele sale ramasese corpul inert ce intindea o palma spre foc. Incet pe ea se aseza pana ce-si incheia astfel zborul.

Odaia se intuneca brusc. Calypso stia ce va urma. Privi impacientat inspre fereastra. De undeva din departari se putea sesiza tropotul ce anunta venirea unui intuneric. Cateva minute mai tarziu isi facu simtita prezenta si in micutul spatiu. Aducea cu sine nu numai intuneric, dar si raceala si vuiet. Era mic, valuros, semitransparent si lua o forma diferita in fiecare secunda. Inca de la inceput ochi corpul intins pe podea si se arunca asupra lui. Incepu sa il acopere cu parti din el, de la membre inspre cap. In acest timp Calypso privea disperat si incerca sa acopere cumva zgomotul facut de intuneric. Trantea obiectele de pe rafturi, impingea scaunele, striga gatuit si isi agita bratele. Intunericul nu ii acorda nici o privire, nici o pauza, nici o oportunitate sa puna punct trecerii. Incet si metodic parcurgea fiecare centimetru de piele. Calypso privea neputincios. Ochii lui plangeau cotropirea. Cu o mana intinsa spre intuneric, implora stoparea ei. Se apropie incet de masa de abur negru si o atinse usor. Simti cum aburul il mangaia, dar in acelasi timp aluneca usor. Apuca strans de el si trase descoperind ceea ce acoperea acest strat subtire de aer : un corp de femeie. Un corp plapand, mic, cocosat de femeie ce-l privea cu ochi goi si rautaciosi. Se mira atat de tare incat scapa mantia de abur pe jos. Femeia tremura in fata lui. Din pacate tremuratul nu era provocat nici de frig nici de frica. Ci de furie, o furie care o impinse sa se arunce asupra ingerului. Acesta se dadu abia in ultimul moment din calea terorii si amandoi incepura un dans greoi in spatiul innabusitor. Era un dans al felinei cu victima, un dans periculos, un dans cu un sfarsit inevitabil. Femeia se ajuta de mantie ca sa dea nastere vartejurilor ce pandeau picioarele ingerului. El isi flutura aripile pentru a le nimici. Erau din ce in ce mai multe si le facea fata din ce in ce mai greu.

In tot haosul creat de cei doi, exact in mijloc se producea un alt fel de miscare. Pana prindea iar suflet cu ajutorul pumnului ce o sustinea. Greoi, batranul reusi sa se ridice. In momentul acesta femeia se evapora complet iar ingerul se ascunse dupa un dulap. Batranul se scarpina la ceafa in timp ce dadea cu ochii de dezastrul din camaruta. Ofta si incepu sa se aplece dupa fiecare obiect in parte facand zeci de matanii, una dupa alta. Calypso il privea usurat. Reusise sa il salveze. Mintea sa eliberata de frica dadu nastere unei idei curajoase.

img_92751In timp ce batranul se apleca dupa ibricul deformat de cazatura brusca, observa o luminita undeva intre crapaturile lemnului de pe podea. Se apleca si mai mult, ingenunchind si o analiza concentrat. Treptat, in fata ochilor sai, ea crescu, crescu, crescu, luand mai intai forma unei flori aurii, apoi a unei lumanari inalte ce lumina puternic in jurul ei pentru ca la sfarsit sa se transforme intr-o incantatoare fata. Batranul ramase uluit. In fata lui era cea mai frumoasa fiinta pe care o intalnise vreodata. Un chip perfect ii zambea printre firele de aur ale unui par lung si cret. Fata il ajuta sa se ridice de pe jos si in timp ce il sprijinea ii cuprinse umerii cu bratele-i de marmura. Gura roza i se deschise si cu un glas dulceag incepu sa cante. In acelasi timp bratele ei il initiara pe bratran in dans. Cele doua suflete se impletira in muzica zburand cu eleganta deasupra podelii.

Dupa un timp muzica inceta iar cei doi coborara incet. Batranul, cu ochi vioi de asta data ii facu semn fetei sa astepte putin si incepu sa cotrobaie intr-un sertar din stanga sa. Dupa cateva secunde scoase din el un cub moale alb. Il despacheta descoperind un voal de matase pe care il oferi fetei. Aceasta, uimita, il privi cu drag pe batran si se apleca astfel incat el sa i-l poata pune pe cap. I-l aranja cu atentie si cu grija incat sa nu-l rupa iar la sfarsit ii acoperea in intregime coroana cu auriul parului. Impodobita asa fata daruia si mai multa lumina incaperii. Porni din nou un cantec, de data aceasta unul ritmat si impreuna dadura gratie momentului printr-un dans. Intreaga incapere era imbracata intr-un alb orbitor. Brusc totul se opri. Fata se indeparta rapid pierzand din intensitate. Batranul o privi uluit cum dispare treptat. O striga cu disperare, dar ea disparu complet in mai putin de un minut. Ramase doar voalul trantit pe podea. Batranul pica din nou in genunchi si il podidira lacrimile.

Intr-un colt Calypso tocmai isi dadea jos pletele aurii. Crezuse ca poate insela soarta. Gresise amarnic. Strangea la img_9286piept zulufii in timp ce privea cu mila cum batranul alerga din colt in colt cu voalul in mana incercand sa regaseasca lumina. Cauta si striga cu disperare fata. O chema inapoi, ii promitea iubire, protectie, bogatii, dar ea nu mai aparea. Dupa un timp, secat de efort, se aseza pe scaunul din dreptul focului si mangaie voalul din poala. Cu vocea sa joasa rostea parca un descantec despre fata ce i-a luminat pentru atat de putin timp existenta, dar care a disparut abia cand a reusit sa o atinga cu adevarat. In timp ce ii soptea aceste vorbe voalului in fata sa aparea o noua lumina. Una rece, dar la fel de intensa ca precedenta. Aceasta se transforma sub privirea batranului intr-o femeie de o frumusete atat de diferita, atat de exotica si atat de atragatoare in acelasi timp. Un chip absolut lipsit de bunatate, dar care hipnotiza prin ochii goi ce trimiteau fasii ce se impleteau in jurul membrelor. Batranul se opri din mangaiat si ramase cu ochii pironiti asupra ei. Femeia se apleca usor asupra lui, cu o mana ii lua voalul si il tranti pe jos iar cu cealalta mana dadu sa il mangaie pe obrazul cutat. Batrnul insa ii curma gestul. Nu era pregatit sa se increada din nou in farmece, oricat de stralucitoare ar fi ele. Se ridica impingand-o in fata si culese de pe jos voalul. Ii arunca o privire amenintatoare si o invita afara din casa lui. Femeia se ridica in toata splendoarea ei si isi continua gestul initiat mai devreme amenintandu-l cu ochii. Batranul se simti golit de sine si nu mai avu si de aceasta data puterea sa se apere.

In momentul in care mana ei atinse pielea lui amandoi disparura intr-un fum gros lasandu-l pe Caimg_9372lypso singur. Acesta ofta si, plecand privirea, observa pe podea voalul. Se duse la el, il ridica si il stranse puternic in brate vrand parca sa-l anexeze sufletului sau. Lacrimile sale udara matasea. Observa si el acest lucru si isi transforma imbratisarea intr-o sustinere delicata a bucatii de material. Ca si cum ar fi tinut in brate un copil. Un prunc ce doarme. Se aseza pe scaunul din dreptul semineului si, cu amintirea dansului de mai devreme in brate, continua sa planga. Ferestrele ramasesera deschise iar vantu incepu sa rascoleasca foile cu povestea batranului. Incet, una cate una, impreuna cu pana, luara calea focului din semineu. Abia cand focul se stinse cu un ultim fosnet de jale iar lacrimile ii secara, Calypso iesi din cocioaba, inchise usa in urma lui si urca.

* Povestea este inspirata de aici. Am adaptat-o dupa cum am crezut de cuviinta si, chiar daca mai schioapata pe alocuri ( e la prima redactare ), am pus mult suflet in ea. E una din povestile mele preferate, una din cele care stiu cu siguranta ca ma vor umple de emotii de cate ori le voi retrai.

Wednesday, December 3, 2008

Cutitul

” Ti se pare ca abunda de placeri gradina ? “hieronymus_bosch

” Imi pare o picatura de ironie intr-o mare de false predici. Uita-te la fetele lor, toti sunt cu gurile cascate, cu ochii bulbucati, cu gandul uimirii intiparit pe frunte. Cum poti lupta impotriva a ceva asa de izbitor? E ca si cum ai storci cu picioarele un ciorchine de struguri visinii in fata unui copil ce tocmai ti-a intins mana sa-i primeasca de la tine. Uite-i cum canta, cum se bucura, cum isi binecuvinteaza fiecare clipa pe care o sorb din cornul abundentei. Abunda, acesta e scopul ei, sa inspire, dar sa nu strabata pana in tangibil. ”

As fi vrut sa ii explic atunci, pe loc, de ce nu sunt de acord. Imi parea prea aprofundat in gandul ca ceva creat acum 500 de ani pastreaza viu un adevar de pretudindenea si din totdeauna. As fi putut totusi sa il aprob. Nu am facut nimic. Doar l-am privit de undeva din spatele umarului sau drept cum sorbea din ochi mazgaliturile din dreptul sau. Era la acel moment o nebuloasa pentru mine. Singurul moment in care dadeam semne ca ii pot anticipa gesturile era atunci cand luam cina impreuna la restaurantul hanului in care eram cazati. Stiam exact cand va lua cutitul si va incepe laborioasa munca de taiere a fripturii. Recitam in minte cadenta scrasnetelor si numaram impreuna cu falcile sale operatiunea de fragmentare a mancarii. In restul timpului incercam sa tac cat mai mult, sa merg in ritmul lui si sa fiu cat de atent pot. Era un ritual asemanator celor de purificare prin flagelare. Dureros, meticulos si lung.

Dimineata ma scula icnetul lui atunci cand isi sprijinea mainile si picioarele de spatarele patului ca sa isi intinda incheieturile. Era scurt, ascutit si imi provoca fiori de fiecare data. As fi vrut sa trag de o mana, sa vad cum ar reactiona daca l-as intrerupe, dar nu am avut niciodata curajul. As fi vrut atatea lucruri. Fiecare detaliu imi rascoleste in mine un terci de ” as fi vrut “. Sa fi fost alfel lucrurile poate as fi putut.

In ziua in care l-am atins pentru prima data nu m-a mai trezit icnetul. Atingerea aceea a fost insa generatorul unui nou sir repetitiv de evenimente. Singur mi-am adunat trupul dintre panzele pe care mi le tesusem in timpul noptii si am coborat in strada. In stanga am zarit o banca strajuita de un felinar stins. Mi-a parut locul ideal de unde sa devin observator. M-am asezat pe bucatile inghetate de lemn, inca era noaptea cea mai friguroasa de pana atunci si am asteptat. Nici prea tarziu, nici prea devreme si l-am vazut si pe el coborand. Si el s-a oprit in strada, a tusit de doua ori, si-a ridicat gulerul de la sacou si a pornit spre port cu pasi grabiti. Nu as fi crezut niciodata ca se va grabi. Ma intrigau motivele ce-l puteau mana sa goneasca asa de tare spre o locatia pe care nu o cunostea si pe care nici nu va apuca sa o vada vreodata.

L-am privit pana cand intre noi era o distanta de aproape 40 de pasi si atunci m-am ridicat si eu de pe banca initiind un mers la fel de ritmat. Nu-mi amintesc decat ca ma jena teaca cutitului in zona soldului, dar durerea nu ma obosea. Din contra, ma vitaliza incat sa pot rezista frigului. Asa am mers impreuna timp de o jumatate de ora, pe marginea raului, batuti de vant si tremurand fiecare in felul sau, el mai spasmic, eu mai marunt si des. Intr-un final s-a oprit. Si-a intors mai intai capul spre rau, apoi si-a pozitionat tot corpul spre el, privind cu ochi goi la soarele ce abia mijea. M-am oprit si eu si i-am urmat exemplul doar ca privirea mea atintea un anumit punct departe de cel luminos. Un punct invizibil, stiut doar de mine, un punct al constiintei menit sa imi dezvaluie doar mie ceea ce trebuie sa fac. Incet mi-am deschis ultimul nasture de la haina si am atins teaca. Ciudat dar pulsa si ea odata cu mine. Am prins cu hotarare manerul si am scos cutitul cu un zgomot aspru. Mi-am intors capul spre el si am inceput sa parcurg distanta dintre noi cu pasi mari, dar nu repezi. Odata ajuns langa el l-am intrebat :

hieronymus_bosch_the_last_judgment” Esti pregatit? ”

” Abundenta nu mi-a fost niciodata pe plac. Lipsurile mi-au trezit mereu spiritul incat sa vad in aceasta absurditate pe care voi o numiti viata ceea ce e cel mai urat. Poate acest cutit sa imi spuna ce gasiti voi atat de fascinant si in acelasi timp amagitor la toata tevatura asta. “

Nu-mi vorbea mie, vorbea cu golul lui. In momentul acela el tinea manerul cutitului si singur l-a folosit ca sa despice raul dupa care l-a aruncat la picioarele mele si a pasit in gol. Nu m-am aplecat sa il ridic. Doar m-am consolat privindu-l cum se indeparteaza. Stiam ca maine totul o va lua de la capat si nimic din ce l-as putea eu intreba nu ar schimba soarta raului. De ori cate ori ar fi incercat el spantecarea, mereu apele se intorceau la cursul lor normal inghitindu-l. Era adorabil in naivitatea lui, dar de o incapatanare prosteasca ce ma facea sa imi doresc uneori sa scap de meseria asta ingrata de umbra. Alteori doar tagaduiam in sinea mea cele pe care le gandeam doar de frica sa nu ma citeasca si sa renunte la lupta sa zilnica impotriva sortii.


Monday, October 27, 2008

I

Din fibra de raspuns adun tacere,
Calc iar pe ciobul despartirii
Si ma indrept tacuta spre albastru.

Te-ai rasfirat in zarea mea
Unde ai prins in aer si in gand
Si sunet si cuvant.

Privesc la tine nesatula
Spre vechi nu indraznesc a m-apleca
Caci vechiul rancezeste in orbita.

Inghit silita verdele profan.
N-am absorbit destul venin
Dar sunt deja straina.

Ascut tacit raspunsul.
Doar as putea sa-l si strivesc
Cuvantul nu ma-ndeamna insa.

Friday, August 15, 2008

Zece cioburi negre


Sparge-s-ar toate oglinzile în mintea mea .

să lase loc de vis.

să nu mai plec.

să levitez.

să inventez cioburi romboidale pentru minţi pătrate

şi picturi de geniu pentru debili.

să pot să concep că soarele poate sa iasă dintre toţi.

să ştiu măcar că pot să trăiesc

intens

fiecare rază reflectată în cioburile mele.

Nu vreau

să mai arunc nici o nuanţa spre vid.

nu vreau să mai înţeleg ce spun

şi nu mai vreau să accept ce cred.

vreau

să mă contrazic în zece cioburi negre rătăcite

în miile de colţuri ale camerei mele

apăsătoare.

Şi când voi naşte noi oglinzi

să cânte îngeri în culorile curcubeului meu de magnet

povestea luciferului de gheaţă ce trebuie spart.

şi să nu mai pot zice

nimic

pentru că te iubesc prea mult bucată de armă.

şi risc să mă tai dacă te strâng prea tare în braţe.
...îmi vreau oglinzile înapoi.

cele zece cioburi negre

m-au trădat reflectând în nonculori dragostea mea.

Parte

Dulapul e inchis.

in fata lui am ramas

doar eu si matasurile din vis.

Ramasite ce le las

lumii de dincolo de usa.

Pe jos a aparut necunoscutul.

Ma transform in tot,

parte e piatra, parte e scutul.

Intregul il scot

luminii sa-l redau.

Parte sa coboare, restul sa ramana.

Totul se destrama

si tin un vis in mana.

Ma uit la el, il pierd,

il caut, parte se mira,

il simt din nou si cred mai mult.

Parte e senzatie.

Gata, parte se trezeste !

Privesc in jur si uit,

Intregul imi vorbeste :

parte a murit ,

parte iar se naste.

Matase, catifea si sange

Sunt prizonieră în sânge, în deziluzie şi în roşu stricat. În jurul meu cresc dune de durere acră. Mă uit la mâinile mele şi nu pot să cred, tot roşul se retrage către jos, către pământul blestemat de sub mine. Încerc cu disperare să prind ultimele picături însă parcă nici nu le ating. Brusc nu mă mai pot vedea. Mă uit în jur şi văd pârâul de viaţă că oglindeşte razele lunii mele alveolare. Încet privesc în jos şi caut să mă descopăr însă ceea ce văd este doar umbra mea întunecată şi deformată. Îngrozită mă dau în spate şi încep să fug. Grămezi de sânge închegat se ridică în calea mea. Mai cer un ceas de mântuire gratis. Vreau calea să o pot alege. Mă rog la Tine, la El, la Toţi şi cer forţa de a mă transcende în lumină. Vreau să mă pot topi în valuri de catifea arzândă ca o lavă leneşă coborând pe o pantă de vise. Vreau să ajung la climax pentru a mă potrivi cu decorul. După ce voi ajunge la acest stadiu mă voi ridica uşor, adunând înapoi în trupul meu cărnoasa mare de catifea.

Acum rătăcesc prin ţinutul răscolit de Tine. Schelete de inimi mă-nfioară. Vibraţii stârnite de cântecele tale hipnotizante îmi arată calea. Spre sud, tot spre sud. Drumul este din ce în ce mai îngust, mai adânc şi mai aspru. Vântul mă gâtuie. Vreau să mă jelesc în pustiul acesta pentru că de aici vorbele mele amare vor ajunge în toate colţurile lumii. Aici se naşte calea. Însă un ţiuit îngrozitor mă împiedică, mă strânge, mă încheagă. Şi drumul e tot mai adânc, mai profund. Văd uşi în stânga şi în dreapta pulsând, gata să se deschidă, gata să mă lovească. Trec repede din dreptul lor aşteptându-mă ca în fiecare clipă una din ele să se deschidă. Bufnituri, scrâşnete, pârâituri şi linişte din când în când. Însă liniştea e mult mai terifiantă pentru că nu ştii la ce să te aştepţi. Crezi că s-a terminat, dar ceva îţi spune că nu. Şi aşa încerc să trec de ele, drumul să îl continuu spre ceea ce caut.
Şi iar,...abis în jurul meu. Mi-e frică...Încep să merg şi cu mâinile şi cu picioarele, să mă ţin de drumul meu care pare tot mai îngust. Deodată o mână mă apucă de unul din picioare. Trag, trag, vreau să scap, este mult prea moartă mâna aceea. Alte mâini în faţa mea mă aşteaptă, flămânde, nevricoase, tremurânde. Mă ridic greu, căutând un echilibru ilogic, dar care să mă poată salva şi mă smulg din capcană. Încep să alerg, să sar peste toate, sus, cât mai sus, până ajung aproape să nu-mi mai văd drumul. Mă uit puţin îngrijorată în jos însă îl regăsesc uşor. Sar…sar.. alerg…

Până la urmă obosesc. Încep din nou să merg în ritmul vocilor din mintea mea. Văd oameni trecând pe lângă mine, dau să-i ating, dispar. N-au feţe, nu ştiu ce gândesc doar mă ocolesc. În jurul meu e un cerc perfect prin care nimeni nu trece. Este doar tăiat în doua de drum. Cât de superficiali sunt cei pe lângă care trec. Nu ştiu, nu vor sa ştie. Nu înţeleg. Nu văd lucrurile cum le văd eu. Sunt superficiali voit. Trec prin viaţă ca şi cum nu ar avea nimic de pierdut. Şi, Doamne, câte sunt… Nu ştiu cum e să nu poată vorbi cu nimeni, să fie închişi în cuşcă, sufocaţi, ascunşi. Şi cât de bine le e, un bine superficial, dar permanent. Nu-l pot pierde. În schimb eu sunt sortită greului pentru că mântuirea mea este maximă. Cer tot deci dau tot. Nu pot da ce nu am şi vreau să plâng, să mă opresc din acest chin să pot, nu-mi este îngăduit. Pot doar să privesc cu ură cum ceilalţi îşi savurează mătasea ieftină. Cer prea mult? Totuşi, mi se cuvine prin lege. De ce atâta durere, atâta tăcere, atâta gol? Mă pierd…

Încep să alerg, nu mai am răbdare, vreau să aflu răspunsuri şi mai ales vreau să fiu netedă. Ajung la marginea haosului alb, cel îngheţat şi privesc în jos. Văd tot, dar nu pot să mă implic. Cei pe care îi văd chinuindu-se strigă disperaţi după ajutor, dar eu nu pot face nimic…Sunt persoane pe care le cunosc, persoane la care ţin, dar sunt oprită. Întreaga mea fiinţă se revoltă, ţipă, se zbate însă tot acest zbucium este interior. În gând inventez aripi de ură care să mă scoată din acest hău. Cu greu ajung de cealaltă parte şi mă ridic să văd mai bine ce mă aşteaptă aici. În faţa mea se topeşte o mătase crudă, abia născută. Oftez şi încep să alerg fericită. Sunt unde tot visam să fiu! Nu e acasă, acasă va rămâne tot pădurea de vene negre, o casă pe care o urăsc din tot sufletul. În această mătase însă pot să respir. Şi cât de excitant e să respiri. Fiecare celulă a corpului tău se bucură de o mângâiere, de un strop de lumină, de o revelaţie. Mă uit la fiecare om pe care îl întâlnesc, mă vede, îl pot atinge. Cu degetele îi parcurg pielea şi mă înfior un pic atunci când o simt pulsând sub atingerea mea. Încet plec urechea ca să pot auzi sunetul firelor de păr atunci când se lovesc unul de altul. Toate acestea mă fac să ştiu că trăiesc.


Acum pot să-ţi mulţumesc, tot Ţie pe care te urăsc şi te iubesc în acelaşi timp. În mine săngele arde roşu stins, catifeaua îmi mângâie peretele interior iar mătasea încet mă purifică, mă învie.
Sunt iar tânără pentru jocul acesta însă ştiu că, mai devreme sau mai târziu mă voi întoarce în cuşca mea de roşu stricat.
Mă voi pierde din nou... Dar tu mă vei găsi şi atunci şi voi respira din nou... Uşor, curat, mătăsos...
Ştiu că nu vor înţelege, doar se vor întreba cu ce sunt eu diferită de ei. Nu vor şti niciodată care este adevărul, dar nu-mi pasă, eu am ales şi nu regret nimic. Ştiu ce este fericirea şi, deşi nu o să o am niciodată, sunt impăcată.
Mi-am construit propria fericire, un hibrid al perfecţiunii mele. Sunt completă acum. Văd peste tot fericirea mea şi dau tuturor din ea. Zâmbesc, sunt eu din nou. M-am găsit


Acum pot